Sunday, August 25, 2013

Tomorrow is my first day of work after a great holiday with my dear family and friends. 

It's Sunday evening and I feel like tomorrow is going to be a war. It's a combination of fear, disbelief and a wish that I have never come back at my workplace. I know I will be isolated, throw in the dirt, gossip and unappreciate both my mates and my boss. 

I just want to find a place where people know what is respect and wish to make things good.
Please God, keep in me the green spirit and help me to resist how much will be needed. 

There are moments when I am feeling weaker and dissapointed and I don;t know where to go. I;m telling myself to be strong and say to the fear to leave because is like a drog. Enter in my body and kill me little by little. There is no serious reason to have fear, but my mind builts some reasons just to have an activity. 

I wish I had powers to change something at my workplace: the manners in which the decisions are made, that girl who do evil wherever she goes and the self - seeking of some of my mates. 

I wish I could go to another workplace where is a normal atmosphere and team player is up. 

I wish I didn;t care. 

I wish I had a normal workplace with beautiful people. 

Now, it is much pain in my soul that only if I will go I can recover. 

Please God forget-me-not and give me the power looking  for o good job, because I have a lot to offer. 

And thanks you for all you have gave me until now. Sometimes I lose my faith but at once I raise and I follow my road. :)


Saturday, November 13, 2010

Ma simt apusa...

Viata nu ne ofera de fiecare data ceea ce ne dorim, ci ne forteaza sa acceptam evenimentele asa cum se intampla ele: grabit, fara precedent. Dar ce se intampla atunci cand percepi o persoana apropiata intr-un anumit fel si apoi aceasta actioneaza invers proportional asteptarilor tale? In prima faza, se instaureaza un gand in mintea ta care seamana perfect cu "ce a determinat-o sa actioneze astfel decat mi-as fi imaginat eu". Iar cand o intreb gasesc raspunsuri evazive, fara continut, care nu ma satisfac.
Pana la un punct cu totii traim si actionam conform unor scheme care nu conincid de fiecare data cu schema proiectata de celalalt si toti dezamagim. Pentru ca dincolo de obiceiuri, vestimentatie, loc de naster, necazuri sunt fiinte. Creaturi care au tendinta sa omita, sa astupe cu lopata ceva poate ce-ar fi trebuit spus la un moment dat.
In momentul de fata am sentimente ciudate, care se aseamana cu un gol imens...si cu un intuneric. Cu toate ca afara e totusi soare si lumina, eu stau intr-un continuu intuneric care ma face tot mai mica in fata fiintei dragi...
Inainte sa scriu postul aveam atatea idei, dar acum ma simt apusa...Apusa pentru ca lucrurile pe care eu mi le-am imaginat nu sunt tocmai asa...Nu prea mai am incredere, dar nu pot sa-i spui pentru ca ma leaga atat de multe de aceasta fiinta. Si totusi as vrea sa ii spui, ca usor m-a dezamagit, ca nu ma asteptam, nu ma asteptam dupa atata timp, ca as fi preferat sa fie sincera si onesta si corecta si realista. Pentru ca asa am fost si eu...Si pentru ca am dreptul sa cer asta...Oblig sa cer asta...
O tipa mi-a zis (stie ea cine si se recunoaste daca citeste postul) - "nu face o prioritate ptr cei care fac o optiune din tine". Ma tem ca asta s-a intamplat in privinta mea. Imi pare rau, dar nu pot sa nu ma comport altfel. Pentru ca daca nu m-as comporta altfel, m-as preface...si nu cred ca pot face asta atat de bine incat sa nu fiu data de gol.
Ma simt ca o barca care a ajuns la careu, dar care s-a lovit de mal pentru ca a incercat sa nu triseze. Iar ceilalti care au trisat au fost alesi sa castige.
Ma simt ca o stanca care n-a mai simtit de ani picior de om, pentru ca pe acolo nu orice poate ajunge oricine.
Ma simt ca o pasare care isi canta moartea, fiindu-i teama ca la moartea sa nu-i va canta nimeni.
Ma simt ca o strada cu gropi...unde pe masura ce merg, mai cade cate un prieten in cate o groapa pentru ca a picat testul prieteniei.
Ma simt ca Stefan...infrant...dar cu putin mai multa minte...:)

Daniela, Sambata seara 13.11.10

Thursday, February 11, 2010

N-ai sa recunosti...20 de ani

Mi-e dor sa mai zambesc ca inainte, sa plutesc prin vazduhul colorat si nepatat de nimeni. Din tot ce-a fost n-a mai ramas nimic…sau mai bine zis acel ceva care a mai persistat a murit incet,incet…O caramida care a contribuit la formarea mea ca om si ca fiinta a cazut in clipa in care am intrat pe usa indeciziei si a ignorantei.Totul a fost atat de rapid incat a necesitat o uriasa putere de adaptare din partea mea pentru a putea supravietui…Si astazi de 1 decembrie 2006 sunt convinsa ca am iesit invingatoare…ca am luptat pentru mine si am crezut cu tarie in visul meu. Asa incepe povestea mea, dar nu cu vestita sintagma “a fost odata ca niciodata”…in povestirea mea nu exista asa ceva…povestea mea e reala, faptele sunt veridice, nimic nu e fabricat si impachetat- gata sa ofere publicului larg oferta…A mea e altfel, ciudata poate, dar cred ca mai ciudate au fost personajele care au interpretat rolurile principale.

Era o era a banului, a superficialului cand am deschis portita si am intrat: cu pasii moi si grei, cu fata plina de sperante si inima lipita de fereastra succesului. Am privit in jur si ceea ce am vazut nu m-a uimit, dar nici nu m-a multumit. Am tacut si mi-am continuat drumul- un drum care avea sa ma transforme dintr-o persoana cu suflet curat intr-una fara determinare si plina de sentimente murdare. Sau mai correct zis, asta era principalul scop al lui- dak a reusit sau nu ramane de cercetat. Prin vant si ploi am alergat, prin noroi am inotat, dar mai ales prin MINCIUNA am invatat ca totu-i atat de schimbator si instabil. Ca nimic nu se cladeste pe prostie si mizerie, ca nu exista viata mai presus de ratiune si de stele. Am colindat fara noima poteca destinului, crezand in ea si in piedicile care mi se interpuneau fara macar sa imi imaginez ca exista rautate si necredinta la fiecare pas. Am rupt din firmitura adevarului si am compus treptat o realitate imediata care venea grabita din urma. Iubirea si gandirea pozitiva au fost prietenii mei cei mai trainici, au plans alaturi de mine cand ma izbeam de durere si mi-au inteles fiecare slabiciune. Nu doream sa lansez mila sau compasiune, nici macar atat…vroiam doar o bucatica de pace; cu cat imi doream mai mult acest lucru cu atat intarzia sa apara, sa proiectez luminita de la capatul tunelui, sa imi pazeasca calea si firea. In timpul unui inceput furtunos am adorat forta exterioara a naturii care imi trimitea senzori protectori si franturi de soapte sfinte. Am adorat purtarea cuviincioasa a pasarilor care imi cantau sosirea unei noi vieti…am laudat vocea noptii care ma instiinta ca trebuie sa gasesc rabdarea care zace in mine…totul a sunat in mintea si inima mea a proaspat si prematur.
To be continued...

Monday, February 8, 2010

Coeficientul inceputului...

Stiu cine m-a determinat sa scriu iarasi. Un anonim care ma seca zi de zi pe blog cu rugaminti fierbinti sa incep
sa rescriu povesti, O prietena pe nume Dana care imi tot repeta zilnic sau aproape zilnic ca de cate ori da click
pe blogul meu ii apare ultimul post de acum doi ani care se intituleaza "Amaraciunea". Aaaa, nu e suficient? Recunosc
imi doream sa mai scriu, insa doar cand mai cotrobaiam prin alte bloguri celebre sau nu. Si atat. Ma opream la gandul
asta. Si stiu de ce. Din lene, comoditate, stresuri cotidiene. Adica am mai compus ca sa ma destresez ce-i drept, insa
nu am si publicat. Acum ca am mai aruncat in trecul grijile ce m-au urmarit pana de curand, am luat o initiativa
de exceptie :)). Sa mai scriu din "mingea mea cu creier" ca sa impartesc si celor dragi, dar si celor necunoscuti
cate un bob din viata mea. Asa ca welcome!!!

Saturday, November 29, 2008

amaraciune...

simt o imensa amaraciune in suflet. inca o data am picat testul prieteniei. poate ca nu stiu sa-mi fac prieteni, poate ca nu cunosc mecanismul de a-mi face prieteni si a-mi fi alaturi si la greu. iarasi sunt trista, din acelasi motiv cu care m-am confruntat an de an. prietenul meu a avut dreptate, in ceea ce priveste acest aspect si m-a atentionat sa fiu grijulie. am indraznit sa-l contrazic, pentru ca simteam ca de aceasta data e altfel. acum ploua iar cu lacrimi, intrebandu-ma incontinuu unde gresesc? prin prisma experientelor trecute, n-ar trebui sa mai fiu asa afectata, dar cu fiecare poveste ma doare mai puternic. ma inteapa ca o injectie facuta la intamplare, ma fulgera asa cum un fulger spinteca cerul, ma innegreste ca urma unui noroi, ma secera ca un papusoi retezat din radacina si trantit cu repeziciune in cosul aproape gol, ma arde ca focul unei lampi aprinse pentru ca un copil sa-si miste degetul pe abecedarul invechit...
mereu ai nevoie de un prieten, dar el are mereu nevoie de tine???

Friday, November 14, 2008

debandada,,,

Prea banal, sa-mi insir experienta de viata din ultima saptamana. Mai bine sa ierahizez constatarile mele achizitionate in urma cu 156 de zile:
Oare?
1. De la responsabilitate s-a ajuns la o atitudine inconstienta de a trata studentii ca pe niste "instrumente de cercetare" probabil sociologice - notabile?
2. De la rusine s-a ajuns la imoralitatea crancena de a fi ezitant atat in miscarile corporale cat si in cele ale limbajului in fata tot aceluiasi student concentrat pe intrebarea adresata profesorului?
3. De la cultura s-a ajuns la impertinenta dintre nonvaloare si gasirea unui sens intr-un spatiu vitreg?
CE? Dascalii s-au transformat in imagini fara cuprins? Caci, prezentarea cotorului si a primei pagini le-am invatat in clasele primare.
Ma-nclin...

Sunday, October 26, 2008

De unde sa incep?

A trecut atat de mult timp...De unde sa incep? Cu ce sa-mi fac avant? Cum sa-mi deschid curajul in fata lumii? Astept de atata amar de vreme sa-mi gasesc un rost printre trecatori, sa ajung sa nu mai numar ceasul, sa nu mai zabovesc minute in sir in statie...Ei na...ce tot vorbesc eu aici...prostii!!!
Poate-s prea idealista intr-o luma goala, fara continut si prea iute...Nu pot tine pasul cu ea...chiar nu pot; cat de rapid sa fii sa ajungi la timp in statie in baia de lume care asteapta troleul batand din picior sau fumand printre degete o tigareta? Si apoi daca nu am loc nici macar in picioare si ma clatin ca intr-o barca in mijlocul lacului? La ce-mi foloseste toata promptitudinea asta ? Poate la o inghesuiala destul de zdravana, o bataie neoficiala de coate si genti, un portofel sau un telefon strecurat din inconstienta repeziciunii in mainile vreunui cetatean care numai cetatean nu e....sau numai cetatean cinstit nu e...daca o fi fost candva?? cu toata consideratia, mi-am propus sa nu mai caut cu disperare acceleratul, acum mai nou intercity :D, ci sa ma imbarc cu multa vigilenta intr-un personal pe o banca din dreapta geamului pentru a-mi gusta in liniste mica calatorie...pt ca nu-i asa oricat de mica e....intensitatea ei creste pe masura ce bataile inimii si mintii tale au devenit un joc, o unitate...

Friday, May 30, 2008

Sunt...nu sunt...

Nu sunt ce par a fi...nu sunt nimic din ce-as fi vrut sa fiu, dar fiindca m-am nascut fara sa stiu, sau poate prea curand sau poate prea tarziu, m-am resemnat si n-am ramas decat ceea ce sunt...un om trecator ca si tine, un om care a plans ca si tine. Sau poate ca tu nu ai plans niciodata sau poate ca tu nu ai nevoie de ceilalti cand esti intr-un necaz...cine stie? sau poate ca te gandesti ca oamenii puternici nu au nevoie de ceilalti sa supravietuiasca...

Sunday, May 25, 2008

Norocelul pinguinului...

Ai auzit de norocul pinguinilor? Ei, nu rade! Pinguinii au un partener toata viata. Dar stii care e partea cea mai traznita din tot acest fenomen ? Pinguinii nu-si schimba niciodata partenerii, cu toate ca se intalnesc, "si-si vorbesc ", doar o data pe an. La imperechere. Si, nu numai!In rest nu mai conteaza! Isi cresc copiii impreuna ; se iubesc vesnic. Chiar daca stau impreuna mult sau putin, niciodata nu se inseala. Raman vesnic imprena indiferent unde si ce fac. Un model ideal pentru noi oamenii de rand. Daca un pinguin ar avea cariera si ar descoperi lucruri noi, ultimul lucru pe care l-ar face e sa-si insele partenerul. De fapt, el nu mai concepe alta persoana, decat cea pe care a cunoscut-o. Se spune ca dupa ce dispare partenera lui, moara fara sa mai reproduca. De asta nu se pot compara cu alte specii...ei sunt deja o specie aparte. Si aspectul ce mai fantastic e faptul ca masculul cloceste ouale. Ca un semn al recunostintei, puii de pinguin vin si depun oua in cuiburile parintilor lor. Oricum nu toate speciile pastreaza traditia, ci doar pinguinii imperiali. Si denumirea le indica acest lucru. Si asta poate fi o realitate, care isi duce existenta departe de rasuflarea oamenilor. Si daca, intr-un colt de Antarctica, aceste pasari polare ar tine in mana o poza si niste amintiri ascunse la care sa priveasca si sa le bata inima?


Friday, May 16, 2008

Eternul zambet de copil...



Zambetul este adesea rasplatit cu alt zambet. Zambetul e ca o oaza de apa in desert, ca o albina fara stup sau ca un copil in fasha fara lacrimi pe obraz. Jucaria regala a unui copil este zambetul. Un zambet de copil nu te dezamageste si nu te judeca pentru ca vrei sa fii altfel. Oamenii mari accepta cu greu invitatia unui copil de a zambi impreuna cu el. Poate, au uitat ca au fost si ei copii demult, demult...
Copilul este asemenea albinei care aduna polenul pentru a face miere. Copilul preface totul in miere. Chiar si o furtuna scurta de lacrimi. Iti zambeste cu dintisorii lui albi. Si tu ramai nemiscat fara sa stii sa citesti acel zambet. Nu gasesti cuvintele pentru a descrie acel sentiment.

Haină strâmtă pentru suflet,
Cu nasturii în mii de culori,
Coş cu rufe murdare,
Zâmbetul unui copil,
Inima păsării Phoenix,
Paharul în care scuipă Dumnezeu,
Labirintul viselor mele,
Un fir de praf în ochii timpului...
autor - hermeneia

Tuesday, May 6, 2008

"A muri inseamna a te muta intr-o stea"...Octavian Paler

Zane de roua,
ma rog voua,
Sa ma primiti
in pajistea unde dormiti.
Drept lumanare
As vrea o floare.
Drept rugaciuni si tropare
Vantul sa bata,
iarba s-aplece mai tare.
Voi, zane bune
zvarliti-mi un brau
sa se faca rau
si sa sune.
Apoi sub torentul spumos
Ingropati-ma jos
S-au prin piatra,
ca si cum as sta langa vatra,
povestile acestui tinut luminos...
Asa ma rog voua,
zane de roua,
sa ma dezmierde
si-n moarte
zarea pamantului verde.
Magda Isanos- Zane de roua

Saturday, May 3, 2008

Sentimentul este forma cea mai curata a cuvantului....


În timp

Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura...
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea...
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era.

A avea o casa, de fapt, inseamna a avea un sentiment. Si poate ca ora va avea in toiul ei, o secunda, numita "opreste-te clipa"! Poate ca se va prefectiona ceasul, poate ca se va ieftini timpul. Sentimentul este forma cea mai curata a cuvantului...
Prieteni, voi m-ati intrebat cum as putea sa locuiesc intr-un viitor mai lung decat prezentul. Poate ca acest lucru este (im)posibil in sperante, in nefericita speranta a acelor care sunt de a si fi. E vorba despre fericire, pe care noi am vrea sa o santem, dar ea nu ne este!!!

Trecător

Călăream pe un cal şi deodată-am văzut
că eu sunt calul acela
Şi deodată am văzut că ei doi
galopează pe mine.
Mă învolburam şi deodată
i-am văzut pe cei trei,
când umbra mea din spatele meu
mi-a strigat:
- Eu sunt tu. Lasă-i
pe cei patru să-şi urmeze destinul...
lasă-i!

Nichita Stanescu...

Saturday, April 26, 2008





http://gxg.uv.ro/Micul_Print/


La adresa de mai sus, va asteapta peripetiile Micului Print, savarsite de-a lungul calatoriei sale prin lume. Cunoscute sau nu, ele constituie povetze si indemne de o insemnatate uriasa, care ne cheama sa cercetam cat mai mult asupra valorilor, principiilor morale de viata, sa pretuim modestia, cultura, increderea in oameni /prietenia, frumosul si armonia, respectul. O carte deschisa pentru orice tip de caracter si mentalitate, un limbaj inteligibil tuturor, indepartand orisice discriminare intre calitatile psihice si spirituale ale unui om. Asadar, Micul Print te invita sa redescoperi minunea si puterea de a fi Om, in contextual realitatii bulversate de astazi.

Iata o mostra :
"Am trait astfel singur, fara a avea pe cineva cu care sa stau de vorba cu adevarat, pîna ce am avut o pana în desertul Sahara, acum sase ani. Se stricase ceva la motor. Si cum n-aveam cu mine nici mecanic, nici pasageri, ma pregateam sa încerc sa fac, de unul singur, o reparatie dificila. Era pentru mine o problema de viata si de moarte. Abia mai aveam apa de baut pentru opt zile.În prima seara am adormit pe nisip, la o mie de mile de orice tinut locuit. Eram mult mai izolat decît un naufragiat pe o pluta în mijlocul oceanului. Va închipuiti atunci surpriza mea, în zori, cînd m-a trezit un glas firav si ciudat. Zicea:- Te rog... deseneaza-mi o oaie!- Poftim?- Deseneaza-mi o oaie...Am sarit în picioare de parca as fi fost lovit de trasnet. M-am frecat la ochi. M-am uitat cu atentie. Si am vazut un prichindel cu totul extraordinar care ma privea cu gravitate. (...)M-am uitat asadar la acea aparitie facînd ochii mari de uimire. Nu uitati ca ma gaseam la o mie de mile de orice tinut locuit. Or, omuletul meu nu mi se parea a fi nici ratacit, nici mort de oboseala, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de frica. Nu avea deloc înfatisarea unui copil pierdut în mijlocul desertului, la o mie de mile de orice tinut locuit. Cînd am izbutit în cele din urma sa vorbesc, i-am spus:- Dar... ce faci aici?Iar atunci el îmi repeta, foarte blînd, ca pe un lucru foarte serios:- Te rog... deseneaza-mi o oaie... (...)Si asa am facut cunostinta cu micul print."

Antoine de Saint-Exupery


Saturday, April 19, 2008

Poti spune ca ai vreun prieten care te iubeste mai mult decat te iubeste Dumnezeu?

Treci dincolo de superficial. Paseste dincolo de trup. Alearga dincolo de gandurile negre si inchise si fa-ti un cadou de despartire a tuturor cuvintelor care nu slujesc Domnului. Priveste aceasta carte de vizita ca pe un test de rezistenta ce-ti aminteste in permanenta de Rastignirea Lui Hristos : "Atunci ostasii dregatorului, ducand ei pe Iisus in pretoriu, au adunat in jurul Lui toata cohorta , si dezbracandu-L de hainele Lui, I-au pus o hlamida rosie. Si impletind o cununa de spini, I-au pus-o pe cap si in mana Lui cea dreapta trestie; si, ingenunchind inaintea Lui, isi bateau joc de El, zicand: Bucura-Te, regele iudeilor! Si scuipand asupra Lui au luat trestia si-L bateau peste cap. Iar dupa ce L-au batjocorit, L-au dezbracat de hlamida, L-au imbracat cu hainele Lui si L-au dus sa-L ratigneasca" ( Matei 27. 27-54) ...Sintetizand, chiar poti spune ca ai intalnit un prieten mai iubitor ca Dumnezeu? Astfel, in acest context, puterea cuvantului devine efort, osteanala, purificare, invatatura crestina, har divin, nadejde sufleteasca, mantuire. Credinta locuieste in noi...drept urmare suntem asteptati sa deschidem clanta usii pentru a intra in casa intelepciunii si astfel sa primim in vizita lumina, adevarata iubire, libertatea pe care oamenii o cauta cu disperare, pace spirituala. " Ratiunea si credinta se intrepatrund si se completeaza atat in cercetarea celor materiale, cat si in cercetarea celor spirituale"( Alice Cooper).


Monday, April 14, 2008

Interviu cu Dumnezeu

Iti poti imagina un dialog intre tine si Dumnezeu? Sigur, facem asta poate zilnic, prin rugaciuni, prin faptul ca cerem Cerului sa ne ajute intr-o situatie anume, prin mersul la biserica, prin faptul ca ne inchinam la Sfintele Icoane, prin ideea ca facem fapte bune, prin iertarea celui ce ne-a gresit si lista stim cu toti ar putea continua inca pe doua pagini. Dar mai presus de orice, cum stim sa ne apropiem de Hristos prin intermediul acestor forme neprihanite de comunicare? Propun sa-l lasam pe Alice Cooper sa preia carma vaporului credintei : " Sa bei bere e usor. Sa faci mizerie in camera de hotel e usor. Dar sa fii crestin, asta e o provocare dura. Asta e adevarata razvratire..." Este formidabil sa ajungi sa intelegi ca Dumnezeu vrea sa faca parte din firescul si normalitatea vietii tale...(partea 1)
Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Daca ai timp... i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a raspuns:
- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca...., iar apoi tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani......iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:
- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai?
- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc... si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu inca nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.
- Multumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie? Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:
- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna.
Interviu... de Octavian Paler.

Saturday, April 5, 2008

O speranta...

Aceasta poezie am compus-o in urma cu 7 ani...poate din nevoia de exteriorizare a trairilor mele de copil, din pofta de a-mi ocupa timpul liber care pana atunci era revervat orelor de teatru si poate din dorinta de a-mi acoperi fustrarile care se invarteau in mintea mea in urma retragerii fortate de pe scena teatrului de papusi din oraselul meu. Acum cateva zile, cand am rascolit prin teancul de ziare, caiete, carti, insemnari vechi si ingalbenite de vreme am descoperit, printre altele, si aceasta poezie optimista in paginile unui carnetel confectionat manual la clubul de teatru. Ce-a mai ramas din tot? Sunt convinsa ca e doar o pagina ofilita de trecerea timpului, insa din momentul in care o deschid, nimicul care-a mai ramas devine deodata un tot, un cadru complet de zgomote plapande si, parca, fara sa-nchid ochii ca-n vis, zaresc, desprinsa din randurile poeziei, o scena incarcata cu multe personaje, masti, roluri, replici, ochi timizi, maini tremurande, voci cuviincioase si sunete joviale.

O speranta la poarta
visarii
Si credinta taie lantul
disperarii;
Nu e greu sa trecem peste
toate
Lumea-nainteaza si la poarta
bate.
Sa rodeasca roade
Multe, minunate
Doar aici, sub soare,
Sunt adevarate.
E tarziu acuma,
Ceasul disperarii
Bate tot mai tare,
Clipele pierzarii;
Sufletul o crede...
Si tare regreta
Cand la judecata,
Va fi tot prezenta.
Linistea din suflet,
O pierdem mereu...
O! Aveti iubire!
Credeti in Dumnezeu!...

Fiica mea, America de Ileana Cudalb

Un roman spectaculos care invita cititorii sa descopere atitudinea stilului clasic al personajelor, peisagistica inconfundabila a spatiului rural si intrigile care stau parca sa destrame o familie. Un roman modern, nonconformist, capitalist...
Nimic din ceea ce va afla cititorul din romanul Ilenei Cudalb nu îi confirmă prejudecăţile şi obişnuinţele de lectură: de la titlu la trama diegetică, de la psihologia personajelor la modalitatea expunerii - totul semnifică o personalitate deosebit de puternică, obişnuită să meargă pe propriile ei căi şi să reuşească în condiţiile alese de ea însăşi. Astăzi, când literatura aventuros sentimentală, uneori cu coloratură istorică, este ilustrată de o mulţime de bărbaţi care scriu sub pseudonime feminine, Ileana Cudalb scrie o literatură fără sentimentalisme şi ocolişuri de umbră, puternică, reţinută, bine condusă şi limpede construită, fără nimic moale şi dulce în alcătuirea subiectului şi în întorsătura frazei, o literatură care ar putea fi foarte bine iscălită cu un nume bărbătesc, pentru că este a unui prozator format, stăpân pe universul său imaginar şi pe mijloacele sale de expresie.
Ne aflăm în faţa unuia dintre primele romane actuale care refuză să îşi plaseze personajele într-o lume datată istoric sau într-o contemporaneitate fără trecut; dimpotrivă, personajele Ilenei Cudalb traversează atât anii socialismului victorios, cât şi epoca de tranziţie spre capitalismul incert păstrându-şi personalitatea şi adaptând-o noilor condiţii. Care nu sunt nici falsificate, nici exagerate, ci trasate lucid ca fundal al unor relaţii în primul rând sufleteşti.
Din povestea unei devastatoare iubiri nepotrivite şi nefericite - subiect ce s-ar pretat cu o înspăimântătoare uşurinţă la melodramă - Ileana Cudalb extrage materia unei tragedii existenţiale, expuse cu o sobrietate care face din lipsa patetismului o calitate dominantă. Deşi istoria constă din încrucişarea mai multor monologuri - deci a mai multor naraţiuni la persoana I, partea cea mai intensă revenindu-i femeii îndrăgostite de un bărbat inferior ei, slab, nehotărât, lăsându-se condus de întâmplare, tehnica este a expunerii sobre şi lucide, fără tentaţiile evaziunii, divagaţiei, poetizării, a ocolului mnemotehnic, atât de greu de evitat când e vorba de un monolog interior. Altfel spus, modalitatea expunerii la persoana I reflectă întocmai structura psihică a personajului: o femeie inteligentă, puternică, hotărâtă, cu personalitate, neînfrânată de eşecuri - o femeie modernă, după criteriile contemporane ale succesului, trăind însă drama devastatoare a unei femei îndrăgostite definitiv, după criteriile iubirii atemporale, de un bărbat absolut banal. Povestea unei familii ţărăneşti care îşi asumă istoria şi o traversează învingându-i vicisitudinile, familie din care porneşte protagonista ajunsă, în capitalism, femeie de afaceri reuşite, reia - polemic prin modalitatea tratării - o temă îndrăgită de romanul românesc dintotdeauna, pentru a o trece şi ea peste pragul tranziţiei şi a demonstra că poate exista continuitate într-o literatură ale cărei căi de înnoire au stat, în mare parte, în schimbarea violentă a problematicii. Nimic din ceea ce face sau scrie Ileana Cudalb nu este conformist sau banal, pentru că gestul clişeelor literare - ale sentimentalismului, al poetizării, al aventurii, al banalităţii pe teme istorice - se săvârşeşte fără gălăgie, discret, dar hotărât şi exact; ca şi stilul în care scrie, el pare natural. Această naturaleţe obişnuim să o numim talent. Romanul
Fiica mea America este semnul pătrunderii în literatura română a unuia dintre cei mai înzestraţi prozatori pe care îi avem astăzi.
Editorial de Roxana Sorescu, Prefata Romanului

Sunday, March 30, 2008

Bon Voyage!!!

Le jour du depart arrive. Rien ne manque, ni une valise, ni en enfant. Bon voyage. Ils partent. Ils sont partis. Ils roulent. Ils mangent. Ils dorment. Ils visitent. Ils envoient des cartes postales. Ils goutent des specialites regionales. Lors des grandes randonnees, ils dejeunnent au bord du chamin, dans un bois, au son de la radio a pleine puissance, tandis que s'eparpillent autour d'eux les papiers gras et les boites de conserves. Paix de champs! Solitude des forets! Ils repartent. Ils courent. Ils voient. Ils rentrent. C'est fini. En mange de son guide, a chaque etape, le pere, soigneux, a ecrit : fait. La cathedrale? Faite. Le Rembrandt? Fait. Le tombeau de la duchessse? Fait. Le jambon au gratin? Fait. Tour a tour, d'annee en annee, ils ont fait les chateuax de la Loire, les pardons bretons, les plages de la Manche, ils ont fait les Cevennes, la Provence, les Dolomites, les Pyrenees...Que leur reste-t-il a faire? Le monde est si petit!
PIERRE GAXOTTE

Saturday, March 29, 2008

A fost odata ...

Istoria unui inceput déjà consumat in urma cu un an si jumatate, mi-a marcat traiectoria vietii si nu m-a scutit de atatea mistere si neclaritati. Spre sfarsitul clasei a 12-a, cand eu aveam alta scena pe care sa imi joc rolul de student, mi-am schitat timid un nou plan ... care mi-a apartinut in totalitate. Orele s-au invartit in spatiul timpului meu si pana la urma …decizia mi-a finalizat-o. Urma sa merg in capitala sa-mi depun dosarul la doua facultati si sa-mi reincep viata departe de inima familiei. Un gand indraznet si transparent s-a instalat in mintea mea, iar intuitia mi-a conrfirmat faptul ca …am fost aprobata la cele doua facultati. Dar nestiinta mea m-a indemnat, ca la o competitie la loto, sa aleg aleatoriu una dintre ele. Facultatea de Sociologie statea scris pe fruntea mea. Am ales…m-am abonat pentru o perioada neprecisa ,la un bilet de calatorie spre capitala, cu ochii si inima lipite de marginea sperantei. Ajunsa intr-un oras al tuturor si paradoxal al nimanui…o lume in care cortina vietii se ridica pentru unii si se coboara pentru altii…imi imaginez o poveste generoasa despre lupta, supravietuire, lucruri simple, idei complicate, decupaje de manifestari si evenimente artistice, oameni cuMinti,emotii nemarturisite, diferente de mentalitate si culturi, explicatii lipite de adevar…concluzii :)…un oras in care mi-am propus sa ma dezvolt pe interior, sa traiesc prin detalii si sa patrund in nemasurata simfonie de curiozitati a balciului bucurestean. Si poate, de ce nu, sa-mi desenez intr-un colt din Bucuresti...viitorul.