N-ai sa recunosti...20 de ani

Mi-e dor sa mai zambesc ca inainte, sa plutesc prin vazduhul colorat si nepatat de nimeni. Din tot ce-a fost n-a mai ramas nimic…sau mai bine zis acel ceva care a mai persistat a murit incet,incet…O caramida care a contribuit la formarea mea ca om si ca fiinta a cazut in clipa in care am intrat pe usa indeciziei si a ignorantei.Totul a fost atat de rapid incat a necesitat o uriasa putere de adaptare din partea mea pentru a putea supravietui…Si astazi de 1 decembrie 2006 sunt convinsa ca am iesit invingatoare…ca am luptat pentru mine si am crezut cu tarie in visul meu. Asa incepe povestea mea, dar nu cu vestita sintagma “a fost odata ca niciodata”…in povestirea mea nu exista asa ceva…povestea mea e reala, faptele sunt veridice, nimic nu e fabricat si impachetat- gata sa ofere publicului larg oferta…A mea e altfel, ciudata poate, dar cred ca mai ciudate au fost personajele care au interpretat rolurile principale.

Era o era a banului, a superficialului cand am deschis portita si am intrat: cu pasii moi si grei, cu fata plina de sperante si inima lipita de fereastra succesului. Am privit in jur si ceea ce am vazut nu m-a uimit, dar nici nu m-a multumit. Am tacut si mi-am continuat drumul- un drum care avea sa ma transforme dintr-o persoana cu suflet curat intr-una fara determinare si plina de sentimente murdare. Sau mai correct zis, asta era principalul scop al lui- dak a reusit sau nu ramane de cercetat. Prin vant si ploi am alergat, prin noroi am inotat, dar mai ales prin MINCIUNA am invatat ca totu-i atat de schimbator si instabil. Ca nimic nu se cladeste pe prostie si mizerie, ca nu exista viata mai presus de ratiune si de stele. Am colindat fara noima poteca destinului, crezand in ea si in piedicile care mi se interpuneau fara macar sa imi imaginez ca exista rautate si necredinta la fiecare pas. Am rupt din firmitura adevarului si am compus treptat o realitate imediata care venea grabita din urma. Iubirea si gandirea pozitiva au fost prietenii mei cei mai trainici, au plans alaturi de mine cand ma izbeam de durere si mi-au inteles fiecare slabiciune. Nu doream sa lansez mila sau compasiune, nici macar atat…vroiam doar o bucatica de pace; cu cat imi doream mai mult acest lucru cu atat intarzia sa apara, sa proiectez luminita de la capatul tunelui, sa imi pazeasca calea si firea. In timpul unui inceput furtunos am adorat forta exterioara a naturii care imi trimitea senzori protectori si franturi de soapte sfinte. Am adorat purtarea cuviincioasa a pasarilor care imi cantau sosirea unei noi vieti…am laudat vocea noptii care ma instiinta ca trebuie sa gasesc rabdarea care zace in mine…totul a sunat in mintea si inima mea a proaspat si prematur.

To be continued...

Coeficientul inceputului...

Stiu cine m-a determinat sa scriu iarasi. Un anonim care ma seca zi de zi pe blog cu rugaminti fierbinti sa incep

sa rescriu povesti, O prietena pe nume Dana care imi tot repeta zilnic sau aproape zilnic ca de cate ori da click

pe blogul meu ii apare ultimul post de acum doi ani care se intituleaza "Amaraciunea". Aaaa, nu e suficient? Recunosc

imi doream sa mai scriu, insa doar cand mai cotrobaiam prin alte bloguri celebre sau nu. Si atat. Ma opream la gandul

asta. Si stiu de ce. Din lene, comoditate, stresuri cotidiene. Adica am mai compus ca sa ma destresez ce-i drept, insa

nu am si publicat. Acum ca am mai aruncat in trecul grijile ce m-au urmarit pana de curand, am luat o initiativa

de exceptie :)). Sa mai scriu din "mingea mea cu creier" ca sa impartesc si celor dragi, dar si celor necunoscuti

cate un bob din viata mea. Asa ca welcome!!!